Am luat bursa! Nu, din păcate nu-i genul acela de bursă pentru care te apuci instantaneu să-ţi faci bagajele. Începe să-mi pară rău că nu-i aşa, dar o bursă de studiu e oricum mai mult decât binevenită. Cât p-aci să mă apuc să ţopăi prin librărie. A fost mai nasol apoi, când am început o conversaţie telefonică prin a spune cât sunt de bucuroasă şi am încheiat prin a-mi aminti că-mi urăsc viaţa.

Presupun că obţinerea acestei burse ar trebui să-mi demonstreze că sunt totuşi în stare de ceva, mai ales că istoria a fost o alegere personală, dar eu mă simt complet varză. Pardon, conopidă. Aşa că dacă nu are nimeni nimic împotrivă, până la o altă probă contrarie eu o să mă simt conopidă.

Soare a fost în week-end, dar cui îi trebuie vreme frumoasă când are sute de pagini de citit? Ce-i drept, vreo două capitole au fost citite în parc, pentru că cine ştie când se va mai nimeri să am o zi liberă şi cu vreme frumoasă. Am constatat cu acest priliej că trandafirii roşii de lângă terenurile de fotbal, singurii care mai au curaj să înflorească acum, sunt frumoşi chiar dacă frumuseţea lor e ciudată în mijlocul unui peisaj din ce în ce mai trist.

Şi azi mi-am pus un dres colorat de teamă  să nu mă topesc din greşeală în cenuşiul la care a trebuit să mă întorc. Partea bună e că săptămâna asta o să am prea puţin timp să-mi ascult gândurile imbecile.

… on such a winter’s day…

Puteam să iau foarte uşor de la serviciu aproape 3000 de lei de care nu mai ştia nimeni, aflaţi într-un sertar în care nimeni nu s-ar fi gândit să-i caute. Astfel nu mai trebuia să economisesc câteva luni bune pentru un calculator nou. Dar am o părere foarte proastă despre banii nemunciţi. Nici măcar nu ridic banii găsiţi pe jos, de fiecare dată când am făcut-o am pierdut dublu ulterior. [Dacă un asemenea talent se moşteneşte, înseamnă că îl am de la bunicul meu.] Aşa se face că ultima oară când am găsit 50 de bani la metrou i-am dat unui bătrân care cerşea în apropiere.

Puteam să aleg să ridic un portofel căzut printre rânduri la cinema din neglijenţa proprietarei, şi pe care numai eu îl observasem. Am bătut-o însă pe umăr ca să i-l arăt, şi Monel a făcut efortul (considerabil având în vedere bagajele pe care le avea în braţe) de a se apleca să i-l ridice. Reacţia tipei a fost că a bânguit încurcată ceva de genul: “puteaţi să-l luaţi pur şi simplu… mulţumesc!” Poate a învăţat să fie mai atentă, mai ales că nu a trebuit să primească lecţia asta the hard way.

Puteam să pretind că Iphone-ul scăpat de o tipă din apropiere nu a aterizat la picioarele mele. În întunericul de la cinema probabil nici nu şi-ar fi dat seama. [Da, zilele astea merg zilnic la Studio pentru că sunt zilele filmului german.] Evident că mi-ar plăcea un telefon mai capabil, deşi nu am neapărată nevoie de un asemenea telefon, şi nici nu mi-l pot permite momentan. Iphone-ul a fost însă returnat proprietarei de drept, iar eu am rămas cu bătrânul meu V360v, căruia nu îi pot reproşa foarte multe – mai ales când mă gândesc la toate situaţiile prin care a trecut din cauza mea în viaţa lui destul de lungă de până acum.

Puteam să păstrez pentru mine informaţiile aflate azi despre examenul pentru obţinerea bursei. În fond, ar fi fost în interesul meu direct să o fac. [Îmi amintesc perfect cele trei condiţii esenţiale ale transmiterii unei informaţii, inclusiv exemplul dat de proful cu care am făcut cea mai mare parte a modulului psiho-pedagogic]. Şi totuşi, am ales să fac un bine unui om căruia altcineva în locul meu ar alege poate să-i facă rău. Dar eu nu sunt aşa, deşi sunt momente în care mi-aş dori să pot fi.

Am vrut mereu să cred că faptele bune se contabilizează undeva, şi că un bine făcut în mod dezinteresat îmi va fi răsplătit mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul. Nu neapărat printr-un bilet de intrare în Rai, ci prin chestii mai mărunte, pe care le-am putea numi coincidenţe fericite, ori noroc. În egală măsură cred că răutatea mi-ar fi răsplătită prin ghinioane, iar teoriile astea au fost probate în timp.

Cred că există pe undeva în mine speranţa stupidă, absolut ridicolă, de-a dreptul absurdă, că luna asta mi s-ar putea întâmpla ceva bun. Însă cum s-ar putea petrece o schimbare în bine dacă eu nu sunt în stare să provoc o asemenea schimbare? Câteodată mi-e tare ciudă pe mine pentru toate lucrurile pe care nu am curajul să le fac…

E incredibil cât de mult te poate binedispune un film nemţesc văzut la Studio. Mai ales dacă e o comedie reuşită, văzută într-o sală plină în care toată lumea râde cu poftă.  Sonnenallee a fost foarte amuzant – face bine la moral să mai vezi din când în când filme în care personajele chiar capătă ce-şi doresc cu ardoare. Iar dacă mai pun la socoteală şi “teambuildingul” găzduit de Luciana noaptea trecută, aproape uit că noiembrie a venit deja.

Astăzi m-am simţit ca Franţa după Primul Război mondial. Asta doar pentru că nu aveam nici energia, nici răbdarea de a fi un soi de Germania după acelaşi război. [Lectura de specialitate îşi pune amprenta asupra discursului meu.] Stăteam atât de frumos cocoţată în mijlocul patului, citind, că nu aveam niciun chef să mă dau jos. Dar a trebuit, căci altfel nu se putea. Sau mă rog, se putea, dar ar fi ieşit urât.

E 0:27 ceea ce înseamnă că e deja 29 octombrie, ceea ce mai departe înseamnă că într-o lună va trebui să sărbătoresc ceva ce nu cred că voi avea chef să sărbătoresc. Va trebui, probabil, să râd doar pentru că le-ar părea tuturor ciudat să plâng, să zâmbesc şi să stau frumos la poze, să primesc cadouri mai mult sau mai puţin inspirate, să mă împac cu ideea că în noiembrie oamenii uită să cumpere flori şi să pretind că totul e perfect. Din câte îmi pot da seama acum, va lipsi ca de fiecare dată esenţialul – sau ceea ce mi se pare mie esenţial. Putem să pretindem că între Sf.Ecaterina şi Ziua Naţională nu mai e nimic?

E duminică seara şi gândul că nu lucrez nici luni, nici marţi mă va face să dorm mai bine. Dacă nu m-ar durea capul nici nu mi-aş da seamă că sunt obosită. Încerc să ascult Marlene Dietrich, deşi nu prea am răbdare. Mă supără că până miercuri nu o să ştiu ce se întâmplă dincolo de pagina 87 din Bukowski – Femei, pentru că nu am avut bani să o cumpăr. (Florin mă asigură că nu e nimic diferit de ce am citit în primele pagini.) Diplomaţia lui Kissinger e însă la îndemână şi până la pagina 774 e cale lungă. Am chef de citit şi prea puţin timp la dispoziţie. În rest, sunt în mod neaşteptat foarte zen, fără vreun motiv, fie el concret ori doar aparent.

Discutând azi cu o doamnă care ştie multe despre clădirile vechi din Bucureşti, şi mergând apoi pe jos din Carol spre Unirii, mi-am amintit că mie chiar îmi plăcea cândva oraşul acesta. Nu mi s-a părut niciodată perfect, dar mi-a plăcut, şi nu puţin, nici pentru puţin timp. E drept că anul acesta nici nu am avut timp să-l explorez. Nu am avut timp pentru pasiuni în general. Dar, deşi de germană m-aş reapuca şi mâine, cu Bucureştiul nu ştiu dacă ar fi la fel de uşor.

Aceasta e una din zilele în care, din multiple motive, mă întreb de ce naiba nu am rămas la Ljubljana.

Nu-i deloc amuzant. Zac în pat de joi încoace, citesc cocoţată în vârful patului atunci când nu aţipesc şi-mi visez colegii de muncă, ascult muzică atunci când o suport şi fac origami când nu mai ştiu ce altceva să fac. Sunt ascunsă sub multiple straturi de haine, inclusiv un pulover cu mâneci atât de lungi că zice tata că’s copil de bogdaproste, şi trebuie să port ciorapi chiar şi atunci când dorm, că altfel îmi îngheaţă de tot picioarele (iar eu detest să port ciorapi!). Cu tot cu vremea de afară, devine de-a dreptul deprimant. Mai ales când ştiu că la Verona sunt nişte oameni care au nevoie de mine, iar eu nu îi pot ajuta pentru că mi-e fizic (aproape) imposibil. Una e să fii în concediu şi să te bucuri de viaţă, şi alta e să fii în medical, aşteptând să te faci bine.

Try. Fail. Try again. Fail again. Fail better.

I might have failed, but this time I failed better. Situaţia nu e nouă, ceea ce înlătură deruta şi anxietatea care au apărut când m-am confruntat prima dată cu eşecul. De asta e util să ai experienţe comparabile. Nu simt nevoia să mă revolt. Nu o fi drept, dar cine a zis că trebuie să fie? Lucrurile nu au ieşit aşa cum mi-ar fi plăcut. Aşa, şi? Lucrurile care îmi plac nu sunt neapărat cele de care am nevoie. Cafeaua, de exemplu. Îmi place, dar tensiunea mea atinge cote alarmante după ce beau o cană de cafea.

Desigur, au rămas nişte idei neexprimate şi nişte cuvinte nerostite. Întotdeauna rămân. Poate că m-aş simţi mai bine dacă le-aş urla pur şi simplu. E cam târziu însă. Mai mult m-aş enerva săpând în memorie după reproşurile care ar trebui făcute. Ar mai fi şi unele locuri, în care nu voi ajunge niciodată. Această imposibilitate nu mă mai afectează însă. Nici măcar lucrurile pe care le-am auzit recent nu mă deranjează, deşi aş fi putut trăi la fel de bine şi fără să le ştiu.

Şi apoi, e vina mea. Dacă laşi pe cineva să te calce în picioare, eşti singurul vinovat. Culmea e că am în mine puterea de a muta munţii din loc, dar uneori îmi aleg greşit munţii. M-am străduit prea tare, asta-i clar. Disproporţia efort – rezultat m-a bântuit o vreme, până când am realizat că îmi făcusem o reprezentare greşită a fericirii. Încăpăţânarea de a alerga după cai verzi pe pereţi m-a costat destul de scump la acea vreme, dar măcar am învăţat ceva şi ştiu că nu am greşit degeaba.