Aş vrea să port şi eu o dată o conversaţie în Cişmigiu fără să vreau să mă dau cu capul de toţi copacii care îmi ies în cale. Dar nu, se pare că cer prea mult de la viaţă. Şi zău că m-am săturat să trebuiască să iau lucrurile ca atare când eu ştiu că ele ar putea fi cu totul altfel. Mi s-a acrit să ştiu că/să mi se spună că there’s nothing to do about it. Întotdeauna se poate face ceva, doar că nu am văzut eu asta. Where there is life, there is hope.

În mintea mea e o ceaţă totală, dar ca să o izgonesc trebuie să încep de undeva. Şi va trebui să mă descurc singură, căci se pare că nu am altă soluţie. Oamenii care ar putea să mă ajute nu sunt dispuşi să o facă, din considerente care îi privesc numai pe ei. Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb DE CE NAIBA NU AŢI SPUS NIMIC???? Înţeleg că e mai bine să-i laşi pe oameni să ajungă la propriile lor concluzii, dar poate îi mai şi ajuţi pe drum.

P.S. Rândurile de mai sus au fost scrise pentru că m-am revoltat până la nivel de citoplasmă. Ele se adresează (în mod inutil, oricum) unui grup foarte restrâns de oameni, din care vă asigur că nu faceţi parte.

P.S. 2 Cred că ar trebui să mă duc în concediu în Coreea de Nord. Oamenii aceia au nişte facilităţi nucleare pe care aş vrea să le folosesc. Aş vrea să bombardez un oraş, şi mi-e teamă că proiectilele româneşti nu ar ajunge nici până la graniţă.

P.S. 3 Trebuie să renunţ (din nou) la germană, pe un termen necunoscut, ceea ce mă enervează cumplit.

Simt că am ajuns la o răscruce. Mă opresc şi respir adânc de câteva ori. Nu ştiu pe care drum să o apuc, pentru că nici măcar nu ştiu ce mă aştept să găsesc la capătul drumului.

Sunt trei variante. Dacă erau doar două, era mai simplu. Dădeam cu banul. Dar aşa, să fie plantaţia de bumbac, pădurea cu ale ei uscături sau câmpul de floarea-soarelui? Metaforic vorbind, desigur.

A trecut atâta timp de la ultima postare pe blog, că nici nu ştiu cum să încep. Sau să reiau. S-au întâmplat multe, s-au perindat mulţi nori pe cer şi multe gânduri prin mintea mea, dar nu am găsit timp şi energie să consemnez aici măcar o parte din toate acestea.

S-a întors Cristina. Am fost la un pseudo-balet. Am citit memoriile lui Alan Alda şi Parfumul lui Süskind. Am făcut rost de sezoanele M*A*S*H de la un coleg de muncă. Am prins frânturi din mireasma florilor de tei. Am sărbătorit nişte oameni. Am oferit o Gazania. Am revăzut Everything is illuminated cum am găsit un pic de timp liber -primul filmul în două luni. Am făcut oamenii să zâmbească. Am suportat schimbări destul de mari, şi nu neapărat în bine. Am fost la concertul Gogol Bordello. Concertul a fost tot ce îmi trebuia într-o seară în care mi se părea că toate lucrurile de care am nevoie sunt de neatins. M-am înscris din nou la germană, ca să termin modulele ce mi-au rămas şi să dau (sper) măreţul ZD.

Urmează să se petreacă lucrurile importante, simt asta. Sper ca măcar o parte din ele să fie de bine.

Vi-l mai amintiţi pe amicul meu, feldmareşalul Conrad von Hötzendorf, comandantul armatei austro-ungare? E cel care a avut în 1914 impresia că imperiul lui Franz Joseph trebuie să intre în război cu Serbia pentru a supravieţui.

Eh, acelaşi om scria în decembrie 1924 că imperiul ar fi trebuit să intre în mormânt  odată cu Franz Joseph, în noiembrie 1916, în loc să îşi continue agonie încă doi ani.

Tot el scria despre propagandă (a cărei importanţă îi scăpa), că e cel mai mare exemplu de stupiditate pe care l-a dat omenirea.

Nu-i aşa că-i  genial băiatul ăsta? Ar trebui să îi citesc memoriile, dacă şi le-a scris, sau măcar corespondenţa. Aş râde ore întregi.

I’m too hard at work. Have you ever heard of anything so absurd?

Ever in your life? I’m sorry for wasting your time.

Who am I to say this situation isn’t great, when it’s my job to make the most of it…

Of course I didn’t know that it would happen to me. Not that easy.

Jason Mraz – Absolutely zero

Il y a des chansons qui reviennent comme revient le mois de mai
Chanson d’ amour vieille rengaine ou toujours rime avec jamais…

A început luna mai. A început bine – mi-am dat seama de asta în timp ce îmi beam a doua cafea la serviciu. Chiar dacă am sărbătorit 1 Mai prin muncă, prin chiar foarte multă muncă, luna mea preferată a început cât se poate de bine. Din cele 12 luni ale anului, mi se pare cea mai plină de viaţă. E plină de verdeaţă şi flori, din coroanele încă neprăfuite ale copacilor se aud guguştiucii, vântul poartă seminţe de ulmi şi plopi, spre sfârşitul lunii apar primele cireşe, lumea e un pic mai zâmbitoare şi mai relaxată, eu îndrăznesc un pic mai mult decât de obicei. Tot atâtea motive pentru care trebuie să profit de această lună, care oricum va trece prea repede.

Ai grijă ce îţi doreşti, s-ar putea să ţi se întâmple. Mi-am dorit promoţii pentru raftul din camera albastră, azi le-am primit şi mi-a luat câteva ore să mă ocup de ele. Mi-am dorit să merg la BCU şi să citesc beletristică, dar asta să îmi folosească şi la facultate – am o temă pe literatura despre Primul Război Mondial.

Mai va fi o lună aglomerată, şi asta e bine. Am doar o vagă idee despre ce o să se îmtâmple, cine ştie câte chestii or să mai apară pe parcurs. Doar ideea de a face referate  şi proiecte nu prea îmi surâde, dar asta e. Dacă o să vedeţi pe cineva suindu-se pe pereţi la BCU, veţi ştii că eu sunt.

Sometimes I think this cycle never ends

We slide from top to bottom and we turn and  climb again

And it seems by the time I have figured what it’s worth

The squeaking of our skin against the steel has gotten worse

And I have waited, the anticipation’s got me glued. Now I can see it clearly.

[Death Cab For Cutie - Expo '86]

Cele trei zile petrecute la Braşov s-au dus ca TGV-ul pe care noi nu o să-l avem niciodată. Mă gândeam că revenirea la activităţile muncitoreşti o să fie anevoioasă, dar nu a fost. E drept, mă gândeam în timp ce făceam casa la prânz că eram pe drum spre Poiana Braşov cu nici 24 de ore în urmă. Drum pe care l-am făcut pe jos, motiv pentru care m-am ales cu o nuanţă de bronz pe faţă şi braţe. Ce dor mi-era de o drumeţie… Şi apoi, câteodată e nevoie să pleci ca să ai la ce să te întorci.

Eroii clasei muncitoare au şi ei dreptul la concediu după 6 luni de muncă. Trebuie să mă gândesc unde, când şi cum vreau să-l petrec.

Ich will nach Berlin.

Departe, departe , Bucureştiul e departe. Mai ales când te trezeşti dimineaţa şi vezi Postăvarul. Când te duci la baie şi vezi Bucegii. Când te joci cu mâţa pe balcon şi vezi şi una, şi alta.

Din tot ce am văzut până acum, cel mai mult m-am bucurat de promenada Warthe. Evident că până azi nu am ştiut că se numeşte aşa, iar ieri pe vremea asta nu aveam nici cea mai mică idee că o să ajung acolo. Am plecat de acasă fără să cunosc prea multe despre destinaţie. În afară de imaginile pe care le-am tot văzut la televizor, desigur. Am decupat în fugă o hartă de la sfârşitul unei agende pe care o foloseam în facultate, şi cam atât. Dar ţineam neapărat să ajung în acel loc, iar Cătălina – gazda mea- a priceput la ce mă refer şi m-a dus acolo.

Bucureştiul e departe şi nu prea. 166 km nu înseamnă foarte mult. Poate că “fuga mea” la Braşov nu pare o chestie extraordinară, dar câtă nevoie aveam de pauza asta…

Sunt la Braşov şi mă strădui să scriu ca de obicei, cu diacritice, la o tastatura concepută pentru limba germană. Am găsit aici trei oameni simpatici şi trei animăluţe de companie pe măsura stăpânilor, plus un fotoliu care îmi aminteşte de copilărie.

Cred că străinii care circulă cu trenul prin România se îngrozesc. Am văzut nişte asiatici în Ploieşti Vest şi mă întrebam ce ar putea căuta ei acolo. Totuşi, mie îmi place să merg cu trenul, mai ales când e vorba de mers la munte. Iar Crucea de pe Caraiman luminată e numai bună de admirat în seara de Înviere.  Poate chiar uiţi că ai stat jumătate de oră degeaba în gară la Sinaia.

Bagajul şi marcajul, aşadar. Cătalina şi eu am stat tot drumul de vorbă. O tipă din compartiment citea şi asculta muzică la căşti, deci nu cred că a fost deranjată, iar celălalt tip a intervenit  foarte energic când a venit vorba de trilogia lui Stieg Larsson.  Un prieten  îl ţinea la curent pe mobil cu evoluţia Rapidului. Mi s-a făcut dor de colegii mei de la serviciu care stau serile cu ochii pe livescore.com. Dar nu prea tare, că săptămâna viitoare o luăm de la capăt.

Acum că am plecat, mi s-a deşteptat tot dorul călător. Mi-amintesc că mi-am propus să las 2009 să mă surprindă. Până acum, îşi face treaba. O să îi dau şi eu o mână de ajutor. Timpul e mai scurt decât în alţi ani, dar măcar să fie trăit mai intens.