Până luni nu cred că voi mai putea folosi internetul pentru a comunica deoarece de abia voi avea câteva ore să dorm. Duminică voi sărbători în stil socialist, adică prin muncă de la 9:30 la 22:30. În caz că-şi propune careva să mă caute, sunt de găsit la telefon, în măsura în care voi putea răspunde, şi fizic în librărie (program de lucru cu publicul 10 – 22).

Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez un sfârşit de săptămână plăcut şi odihnitor, departe de lumea dezlănţuită.

O clientă din librărie m-a întrebat recent de ce îi vorbesc cu dumneavoastră. Abia când am privit-o cu atenţie mi-am dat seama că o cunoşteam – la începutul verii ieşisem să bem o bere la Motoare.

Ar fi trebuit să ajung mai repede azi la adresa Bd.Timişoara nr.27.  Ar fi trebuit să mă ajute faptul că fostul meu liceu e la numărul 33 pe acel bulevard. Dar nu, nu ştiu pe ce câmpii suprarealiste zburda mintea mea. Aşa se face că astăzi, pentru prima oară în viaţă, am luat tramvaiul în direcţia greşită. Mi-am dat seama până la prima staţie, dar oricum…

Ar fi trebuit să îmi petrec seara într-o ceainărie faină, însă mi-am petrecut-o într-o şcoală generală din Militari, sigilând ferestre, urne electorale, saci cu bulentine de vot şi tot ce se mai putea sigila, şi simţind că nu sunt deloc unde trebuie. Mi-era atât de ciudă că am ratat una dintre puţinele seri de sâmbătă care se nimeresc să fie libere,  şi mai ales că am făcut un om să aştepte degeaba, că aproape am uitat să cobor din autobuz unde trebuia. Eram, nu ştiu de ce şi cum, ferm convinsă că staţia e dincolo de intersecţie, deşi a fost mutată de acolo cu mulţi ani în urmă.

Ceva e în neregulă.  Nu fac de obicei nimic din ce am povestit mai sus. Nu uit feţele oamenilor, nu încurc tramvaie/garnituri de metrou/trenuri etc., ştiu întotdeauna unde trebuie să cobor şi unde trebuie să ajung. Să fie oare cazul să încep să-mi fac griji?

[Off-topic] Mulţumiri din inimă Alexandrei şi Monicăi. Fetelor, ce m-aş face fără voi?

O dimineaţă liniştită, librăria pustie, Koop în surdină în camera albă, o cafea şi raportul pe ziua precendetă. Prilej de făcut o pauză şi meditat asupra tuturor dimineţilor şi serilor petrecute acolo de la ziua lui Eminescu încoace.

10 luni la Verona. Doamne, cât amar de timp… Porneam acum 10 luni cu mult entuziasm, fără să ştiu cum o să fie, pentru cât timp şi, mai ales, unde o să mă ducă. Nu că acum aş şti foarte clar, dar oricum… Dacă mă gândesc la tot ce am învăţat şi toate câte s-au întâmplat între timp, zece luni par o eternitate şi trei sferturi, mai ales că au fost petrecute la Verona şi nu în altă parte. Dar, vorba lui Frank (Sinatra, desigur), If I can make it there, I’ll make it anywere…

Mai avem două ore şi două minute. Şi apoi încă două zile.

Zise responsabilul cu paza, protecţia & divertismentul. Da Laurenţiu, încă două zile şi apoi ce? O să plec puţin doar ca să mă întorc de unde am plecat. Şi nu, acesta nu e unul dintre cazurile fericite în care distanţa te face să apreciezi mai bine punctul de plecare.

Trebuie să rezist încă două zile fără ca la capătul lor să fie ceva care să merite efortul. Poate doar nişte somn şi o lectură lăsată la pagina 146.

Am luat bursa! Nu, din păcate nu-i genul acela de bursă pentru care te apuci instantaneu să-ţi faci bagajele. Începe să-mi pară rău că nu-i aşa, dar o bursă de studiu e oricum mai mult decât binevenită. Cât p-aci să mă apuc să ţopăi prin librărie. A fost mai nasol apoi, când am început o conversaţie telefonică prin a spune cât sunt de bucuroasă şi am încheiat prin a-mi aminti că-mi urăsc viaţa.

Presupun că obţinerea acestei burse ar trebui să-mi demonstreze că sunt totuşi în stare de ceva, mai ales că istoria a fost o alegere personală, dar eu mă simt complet varză. Pardon, conopidă. Aşa că dacă nu are nimeni nimic împotrivă, până la o altă probă contrarie eu o să mă simt conopidă.

Soare a fost în week-end, dar cui îi trebuie vreme frumoasă când are sute de pagini de citit? Ce-i drept, vreo două capitole au fost citite în parc, pentru că cine ştie când se va mai nimeri să am o zi liberă şi cu vreme frumoasă. Am constatat cu acest priliej că trandafirii roşii de lângă terenurile de fotbal, singurii care mai au curaj să înflorească acum, sunt frumoşi chiar dacă frumuseţea lor e ciudată în mijlocul unui peisaj din ce în ce mai trist.

Şi azi mi-am pus un dres colorat de teamă  să nu mă topesc din greşeală în cenuşiul la care a trebuit să mă întorc. Partea bună e că săptămâna asta o să am prea puţin timp să-mi ascult gândurile imbecile.

… on such a winter’s day…

Puteam să iau foarte uşor de la serviciu aproape 3000 de lei de care nu mai ştia nimeni, aflaţi într-un sertar în care nimeni nu s-ar fi gândit să-i caute. Astfel nu mai trebuia să economisesc câteva luni bune pentru un calculator nou. Dar am o părere foarte proastă despre banii nemunciţi. Nici măcar nu ridic banii găsiţi pe jos, de fiecare dată când am făcut-o am pierdut dublu ulterior. [Dacă un asemenea talent se moşteneşte, înseamnă că îl am de la bunicul meu.] Aşa se face că ultima oară când am găsit 50 de bani la metrou i-am dat unui bătrân care cerşea în apropiere.

Puteam să aleg să ridic un portofel căzut printre rânduri la cinema din neglijenţa proprietarei, şi pe care numai eu îl observasem. Am bătut-o însă pe umăr ca să i-l arăt, şi Monel a făcut efortul (considerabil având în vedere bagajele pe care le avea în braţe) de a se apleca să i-l ridice. Reacţia tipei a fost că a bânguit încurcată ceva de genul: “puteaţi să-l luaţi pur şi simplu… mulţumesc!” Poate a învăţat să fie mai atentă, mai ales că nu a trebuit să primească lecţia asta the hard way.

Puteam să pretind că Iphone-ul scăpat de o tipă din apropiere nu a aterizat la picioarele mele. În întunericul de la cinema probabil nici nu şi-ar fi dat seama. [Da, zilele astea merg zilnic la Studio pentru că sunt zilele filmului german.] Evident că mi-ar plăcea un telefon mai capabil, deşi nu am neapărată nevoie de un asemenea telefon, şi nici nu mi-l pot permite momentan. Iphone-ul a fost însă returnat proprietarei de drept, iar eu am rămas cu bătrânul meu V360v, căruia nu îi pot reproşa foarte multe – mai ales când mă gândesc la toate situaţiile prin care a trecut din cauza mea în viaţa lui destul de lungă de până acum.

Puteam să păstrez pentru mine informaţiile aflate azi despre examenul pentru obţinerea bursei. În fond, ar fi fost în interesul meu direct să o fac. [Îmi amintesc perfect cele trei condiţii esenţiale ale transmiterii unei informaţii, inclusiv exemplul dat de proful cu care am făcut cea mai mare parte a modulului psiho-pedagogic]. Şi totuşi, am ales să fac un bine unui om căruia altcineva în locul meu ar alege poate să-i facă rău. Dar eu nu sunt aşa, deşi sunt momente în care mi-aş dori să pot fi.

Am vrut mereu să cred că faptele bune se contabilizează undeva, şi că un bine făcut în mod dezinteresat îmi va fi răsplătit mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul. Nu neapărat printr-un bilet de intrare în Rai, ci prin chestii mai mărunte, pe care le-am putea numi coincidenţe fericite, ori noroc. În egală măsură cred că răutatea mi-ar fi răsplătită prin ghinioane, iar teoriile astea au fost probate în timp.

Cred că există pe undeva în mine speranţa stupidă, absolut ridicolă, de-a dreptul absurdă, că luna asta mi s-ar putea întâmpla ceva bun. Însă cum s-ar putea petrece o schimbare în bine dacă eu nu sunt în stare să provoc o asemenea schimbare? Câteodată mi-e tare ciudă pe mine pentru toate lucrurile pe care nu am curajul să le fac…

E incredibil cât de mult te poate binedispune un film nemţesc văzut la Studio. Mai ales dacă e o comedie reuşită, văzută într-o sală plină în care toată lumea râde cu poftă.  Sonnenallee a fost foarte amuzant – face bine la moral să mai vezi din când în când filme în care personajele chiar capătă ce-şi doresc cu ardoare. Iar dacă mai pun la socoteală şi “teambuildingul” găzduit de Luciana noaptea trecută, aproape uit că noiembrie a venit deja.

Astăzi m-am simţit ca Franţa după Primul Război mondial. Asta doar pentru că nu aveam nici energia, nici răbdarea de a fi un soi de Germania după acelaşi război. [Lectura de specialitate îşi pune amprenta asupra discursului meu.] Stăteam atât de frumos cocoţată în mijlocul patului, citind, că nu aveam niciun chef să mă dau jos. Dar a trebuit, căci altfel nu se putea. Sau mă rog, se putea, dar ar fi ieşit urât.

E 0:27 ceea ce înseamnă că e deja 29 octombrie, ceea ce mai departe înseamnă că într-o lună va trebui să sărbătoresc ceva ce nu cred că voi avea chef să sărbătoresc. Va trebui, probabil, să râd doar pentru că le-ar părea tuturor ciudat să plâng, să zâmbesc şi să stau frumos la poze, să primesc cadouri mai mult sau mai puţin inspirate, să mă împac cu ideea că în noiembrie oamenii uită să cumpere flori şi să pretind că totul e perfect. Din câte îmi pot da seama acum, va lipsi ca de fiecare dată esenţialul – sau ceea ce mi se pare mie esenţial. Putem să pretindem că între Sf.Ecaterina şi Ziua Naţională nu mai e nimic?