M-am trezit vinerea trecută şi m-am dat singură afară din casă. Nemaiavând chef să aştept după oameni care au zis că or să meargă cu mine, m-am dus singură la Ikea.  Voiam să văd dacă îmi place la fel de mult şi în realitate mobila pe care o studiasem în catalogul lor. Şi îmi place, dar de mobilă o să mă ocup abia în august. E fain la Ikea. Cele aproape trei ore pe care le-am petrecut acolo au fost unele dintre cele mai plăcute din săptămâna trecută.

Am luat de la Ikea doar nişte cutii de arhivare, şi mi-am petrecut cea mai mare parte a sfârşitului de săptămână îndesând pe rând în ele toată maculatura rămasă în urma anilor de studii. Au ieşit din dulap caiete, manuale, culegeri, cursuri, cărţi xeroxate, dosare, încercări artistice în tempera şi creion, lucrări pe care le-am dat cu milioane de ani în urmă. Mă uitam peste nişte lucrări de chimie, fizică şi matematică pe care le-am dat în liceu, şi mă uimea că am fost la un moment dat în viaţa mea capabilă de asemenea calcule. Atâtea lucruri pe care le-am învăţat, atâtea emoţii pe care le-am trăit, şi totul pare aşa departe. Nu sunt nostalgică, şi nici nu vreau să mă întorc într-un trecut edulcorat. A fool will lose tomorrow reaching back for yesterday… Fac curăţenie şi cred că încerc să mă pun şi pe mine în ordine.

Aseară am văzut High Fidelity, film care m-a făcut să mă simt bine, deşi nu prea înţeleg de ce. Am vrut să mă exprim în acest sens după ce l-am văzut, dar serverul a fost de altă părere. Cred că mi-au plăcut foarte mult replicile, în care mi-am regăsit o parte din gânduri. Oricum, starea de bine s-a prelungit şi în somn. Nici nu îmi amintesc ultima oară când am visat atât de frumos. Nu cred în caracterul “profetic” al viselor, dar azi de dimineaţă aş fi vrut să cred.

Am fost educată să tac şi rabd, să mă descurc singură şi să cer ajutor doar atunci când am cu adevărat nevoie. Dar uneori - şi astăzi trec printr-unul din acele momente - eu nu îmi sunt de ajuns, şi atunci îmi vine să strig după ajutor. Strigătul mi se opreşte însă în gât, căci niciunul din oamenii care ar putea într-adevăr să mă ajute nu e dispus/ nu are curajul să o facă. Mi-amintesc de un banc citit mai demult în Compact. Un turist se îneca într-un lac şi striga: Hilfe! Hilfe! . Doi tipi de pe mal: Cine l-a pus să înveţe germană, când mai bine învăţa să înoate? Aşa şi eu. Cine m-a pus să “învăţ germană”, când mai bine îmi dezvoltam nişte mecanisme de apărare mai eficiente?

Din fericire, în vreo două ore mă întâlnesc cu nişte prietene care nu se aşteaptă să pretind că sunt în regulă. Prietenii adevăraţi te acceptă aşa cum eşti, nu aşa cum le convine să creadă că eşti.

Voiam să ajung vara aceasta la Roma (şi, eventual, Milano), dar şansele sunt în acest moment anemice rău. Deşi am senzaţia că mă repet, anul acesta au fost incluse în circuitul turistic grota pe care romanii o venerau ca aparţinând gemenilor Romulus şi Remus, şi locuinţa părintească a lui Augustus. Lăsând la o parte obiectivele turistice de importanţă istorică, cel mai mult aş fi vrut să ajung la librăria Feltrinelli şi pe San Siro (pentru Monel: stadionul echipelor Internazionale Milano şi A.C. Milan). Dacă aş fi trecut şi pe la magazinul stadionului, cel mai fericit ar fi fost il mio fratellino rossonero.

Voiam, de asemenea, să văd castelul Neuschwanstein (şi Linderhof, dacă nu cer prea multe de la viaţă), însă mi-e destul de clar că nu o să ajung prea curând acolo. Nu, câteodată chiar nu ajunge să îţi doreşti suficient de tare un lucru pentru ca acel lucru să se întâmple. Castelele lui Ludwig II şi, oarecum implicit, München-ul, rămân pe lista de priorităţi. Că tot ziceam de San Siro, şi Allianz Arena ar fi fost interesant de văzut. Tricoul Bayern cu numele lui Schweinsteiger pentru fratellino era obligatoriu, fireşte.

Există un timp pentru orice, aşă că voi vizita Roma şi Neuschwanstein când va fi să fie. Nu o să stau acasă totuşi. Vienna (and Praga are) calling…

Când mă trezesc dimineaţa, nu găsesc motive să mă dau jos din pat, aşa că mai lenevesc o vreme, până mă plictisesc şi de lenevit. Ce zi a săptămânii e azi? Şi în ce dată suntem? Ah, marţi, 1 iulie. Luglio si veste di novembre… Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva din generală, când vacanţele mari se asemănau între ele printr-o îngrozitoare banalitate. Tot aştept să se întample ceva interesant, căci memoria nu înregistrează banalităţile, dar în ciuda faptul că ar trebui să pun şi eu umărul pentru ca ceva interesant să se întâmple, nu reuşesc să mă mobilizez. Aş putea face un milion de lucruri, dar nu găsesc energia şi nici motivaţia să le fac. Am nevoie de un scop care să mă pună în mişcare, dar nu reuşesc să îl găsesc. Nu ştiu ce am de făcut şi asta mă sperie. Soon I’ll be a stranger in a strange new place/ searching for an old familiar face/ from Anatevka… Legătura acestor versuri cu viitorul care naşte o mulţime de întrebări în mintea mea întortocheată este doar tangenţială. Vara nu este şi nici nu va fi pierdută. Trebuie doar să îmi fac curaj să mă apuc de ceva, de orice. Constat că sunt mult mai incoerentă decât de obicei.

Stare dubioasă de bine, sentiment straniu de uşurare. Ar trebui să simt nevoia de a urla, dar presupun că dacă lumea ţi se prăbuşeşte în cap de mai multe ori la rând, reuşeşti să dezvolţi o oarecare imunitate la veninul din regrete. Sau poate că un final (care nu aduce rezolvarea pe care mi-o doream, dar este totuşi un final) mă poate ajuta să mă simt mai bine. Timpul le rezolvă pe toate, trebuie doar să îl las să acţioneze.

Confuză cum mă mai simt încă, trebuie să îmi las gândurile la decantat. Am încercat, deci, să îmi ocup mintea fără să o solicit prea tare, aşa că am revăzut Emma (1996, cu Gwyneth Paltrow şi Jeremy Northam). Am mai văzut filmul de câteva ori, şi în liceu am citit romanul în original, dar îmi place la fel de mult de fiecare dată. Filmele de acest gen îţi lasă de obicei un gust amar, pentru că finalul lor fericit te face să te intrebi unde este al tău, însă Emma chiar nu mă deprimă. Mr.Knightley este în mod incontestabil personajul meu favorit - atât de film, cât şi din literatură. Păcat că este doar un personaj şi asemenea oameni de caracter nu se mai găsesc în zilele noastre - dacă au existat vreodată.

Nelly Furtado - Try

Atunci când o situaţie nu depinde de tine şi deci nu ştii la ce să te aştepţi, trebuie să te gândeşti care e cel mai urât lucru care s-ar putea întâmpla. Îţi construieşti un worst case scenario astfel încât orice ar fi, realitatea să îţi pară mai puţin acră. Desigur, se poate ca scenariul cel mai cumplit să se transforme în realitate,  dar cel puţin nu te va lua prin surprindere.  De fapt, asta e ideea: să eviţi dezamăgirea.

Aplicând acest principiu general, participarea României la Euro nu m-a entuziasmat foarte tare. Worst case scenario: locul 4 la finalul grupei, cu 0 puncte acumulate. Am fost deci destul de surprinsă de scorul cu Franţa, pe principiul “au trecut deja x minute şi noi nu am luat încă gol?!” (ştiu, sunt o optimistă incurabilă…) . Surpriza a fost şi mai mare astăzi, la meciul cu Italia, încheiat cu un rezonabil 1-1.

Italia şi Franţa nu par a fi aceleaşi echipe ce jucau finala CM acum doi ani, aşa că Mutu nu poate striga “I’m the king of the world” doar pentru că România a remizat cu actuala campioană a lumii. E totuşi mai mult decât nimic, şi dacă din jocul rezultatelor va avea de câştigat în sfârşit şi România, surpriza va fi mai mult decât plăcută. Sper doar că “tricolorii” nu se vor îmbăta cu tradiţionala apă rece dacă vor reuşi să treacă de grupe.

Let’s hope for the best but expect the worst, it’s the best strategy.

Festivitatea de absolvire a fost luni. Robe, cocarde vişinii, poze, multă lume. Toate examenele sunt luate, deci am terminat. E iunie 2008 şi cei trei ani de facultate s-au dus ca gândul.

Licenţa e gata, acum poate fi numită ca atare fără probleme. A fost scrisă, imprimată, lăsată la legat - activităţi nu lipsite de peripeţii amuzante. De la Paşte încoace am lucrat aproape non-stop la ea. După ce am terminat examenele, am putut să mă concentrez asupra ei, deşi mintea îmi mai zbura din cânc în când la toate lucrurile pe care voiam să le fac şi pentru care nu aveam timp. Am visat cu ochii deschişi momentul în care va fi gata. Momentul a sosit, şi nu prea seamănă cu ce mi-am imaginat. Starea de spirit e ciudată, pentru că în fond, battersi è molto più bello che vincere, viaggiare è molto più bello che arrivare: quando sei arrivato o hai vinto, avverti un gran vuoto. E per superare quel vuoto devi metterti in viaggio di nuovo, crearti nuovi scopi.

Toate îndatoririle au fost deci îndeplinite. Dilema fundamentală este: şi acum încotro? Planuri există, însă imaginea viitorului e destul de neclară, în condiţiile în care nu mă pot hotărî ce să fac mâine. Cred însă că până luni, când urmează să-mi ridic licenţa într-o copertă vişinie, pot să urmez un tratament intensiv de recuperare prin somn. Până atunci o să mă lămuresc poate cum să umplu vidul.

On November 30, 1934, a play entitled Civilization had its debut at the Goldoni Theater in Venice, Italy. The plot of Civilization concerned 10 women form 10 different countries who, while attending an “international congress of feminism,” decide to strike out boldly on an air cruise over Africa. The women, who had “excluded men” from their voyage, find themselves in a dilemma when their airplane “falls in the desert.” After a few days, their food and water give out and only the Italian “girl” has the courage to pray for their salvation. Their deliverance comes in the shape of a group of male aviators who, understanding the “folly” of their goals, had followed them. The men inform the women that they had fallen not in the desert but in “an experimental field for the cultivation of beans” and that they had gone only as far as Vienna. The women quickly renounce feminism and each one conveniently falls in love with one of the aviators.

Mabel Berezin, Cultural Form and Political Meaning: State-subsidized Theater, Ideology, and the Language of Style in Fascist Italy, în “American Journal of Sociology”, Vol. 99, Nr. 5. (martie 1994), p. 1237-1238

Civilization a fost una dintre puţinele piese ce pot fi caracterizate drept fasciste şi, după cum se vede, a fost construită în jurul concepţiei fasciste despre rolul femeii în societate în raport cu cel al bărbatului.

Cerul s-a făcut mai întâi mov la orizont, din cauza luminilor oraşului, apoi au apărut din ce în ce mai multe nuanţe de albastru pe cer. Un nou răsărit prins în direct. Al patrulea în două săptămâni. De fiecare dată cola şi/sau cafea pe post de sleepkillers, multe materiale xeroxate, alte materiale fotografiate la bibliotecă ori în .pdf. Ultimul capitol a aproape gata, mai rămân de scris introducerea şi concluziile, după care se impune o ultimă verificare a întregii lucrări înainte de Print. Apoi, nu mai rămâne decât legatul. Mi-am imaginat încă din anul I că licenţa mea va fi într-o copertă vişinie cu litere aurii. Prea puţin îi va păsa comisiei de copertă, dar e irelevant.

Nu mai e mult de lucru, dar pare o veşnicie, mai ales că în ultimele săptămâni numai de asta m-am ocupat, şi aproape non-stop. Abia aştept să termin, căci sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le fac, şi nu îmi permit să le fac acum. E suficient să mă gândesc la Bookfest şi la teii înfloriţi - deja îmi vine să las baltă şi note de subsol, şi capitole, şi tot. Trebuie să amân din acest motiv orice gând care nu are legătură cu fascismul italian, ceea ce nu e neapărat un lucru bun. O să trag totuşi de mine să termin, pentru ca apoi să mă bucur în linişte de toate, şi mai ales de-un somn bun…