Acesta a fost sentimentul în ultimele zile, în principal datorită acelor multe lucruri pe care le-am avut de făcut sub presiunea timpului. Nu am scăpat încă de stres, dar e un scurt moment de respiro.

Ziua de ieri poate fi încadrată ca stare de spirit în categoria “Cernobâl” – puţini oameni ştiu ce înseamnă asta, dar vă asigur că nu e nimic de bine. Ziua a început cu un curs de Comunicare educaţională la care proful, vorbindu-ne despre formarea grupului şi grupul văzut asemănător relaţiei de cuplu, a făcut numai afirmaţii dureros de adevărate – pentru mine cel puţin. Proful în general ne spune lucruri interesante la cursuri (motiv pentru care nu regret în totalitate că am urmat modulul psihopedagogic), dar ce a spus ieri era mult prea apropiat de experienţele mele recente. Cum eu nu cred în coincidenţe, am luat-o ca pe o nouă ironie a vieţii.

Restul zilei de ieri la facultate a constat într-un curs straniu de istoria imaginarului, şi un alt curs pe istorie bisericească – la care ştiam că nu mă vor ţine nervii să asist, aşa că nu am rămas. Am aflat apoi, înainte de a pleca seara la cursul de germană, că referatul meu despre “Biserica Greco-Catolică în perioada interbelică”, prezentat înainte de vacanţă, a fost calificat drept “foarte bun” de către prof. Cursul de germană în sine a fost plictisitor de-a dreptul, însă ziua mi-a fost salvată pe final de cineva la care nu m-aş fi aşteptat.

Am lucrat noapte trecută până la 3 jumătate la două proiecte pentru cursul metodologic, însă azi le-am predat şi am scăpat de o grijă, ceea ce m-a făcut să mă simt mai bine. După-amiaza am avut penultimul curs cu VS (ce tristă realitate… ), la care am văzut şi partea a doua din Fahrenheit 9/11. Filmul e o porcărie de-o subiectivitate înfiorătoare, o manipulare care nici măcar nu e subtilă, însă comentariile pe marginea lui l-au făcut intersant ca obiect de studiu.

Ziua de azi s-a încheiat cu o discuţie cu mama, începută din propria-mi iniţiativă în timp ce mâncam cu ea un pomelo. Povestindu-i diverse lucruri de anul trecut, am încercat să îi înlătur nişte nelinişti pe care nu le arată, dar despre care ştiu sigur că există. Încercând să îmi simplific povestirea, am avut un soi de revelaţie – un moment în care am abandonat copacii pentru a vedea pădurea.

Ca fapt divers, iată ce melodie descopeream anul trecut pe vremea asta prin intermediul Monicăi : Edith – Much to cry about