E o lecţie pe care dacă aş fi învăţat-o acum un an, mi-ar fi fost mai simplu acum. Azi am auzit-o pentru a doua oară, la un curs de relaţii internaţionale la care s-a făcut un studiu de caz pe Tucidide  şi al său război peloponesiac [431-404 î.Hr.]. Era interesant cum interpreta proful dezbaterea melosiană, şi mi-a atras atenţia un anume fragment din argumentaţia atenienilor.

Melosienii susţineau că ei trebuie să se apere, pentru că dacă luptă, cel puţin au o şansă să câştige – dacă se predau, cu siguranţă nu au niciuna. Adăugau la asta ideea că speranţa moare ultima. Ce am reţinut eu din răspunsul atenienilor este că:

Speranţa e marfă scumpă. Dacă joci totul pe cartea speranţei, în cele din urmă vei pierde totul. Speranţa te împiedică să îţi iei măsuri de siguranţă şi te îndepărtează de realitate. Dacă nu ai spera, ai găsi calea să te salvezi. Trebuie să speri numai dacă ai o bază reală pe care să te sprijini. Teza că speranţa e numai pentru cei slabi e falsă. Speră în mod util numai cei puternici sau cei avuţi. Trebuie să speri numai când îţi permiţi să speri. De aceea nu trebuie să încurajezi speranţa care duce la dezastru. E constituţional să speri, dar nu te plânge după ce ai îmbulinat-o.

Eu aş completa cu ceva. Speranţa este, în fond, o iluzie. Când speri, e cam greu să te detaşezi de situaţie şi să speri în mod obiectiv. Dar sunt total de acord că speranţa se plăteşte scump, şi că e un risc pe care trebuie să ţi-l asumi. În acest caz, după ce am renunţat deja să mai aştept, cred că ar trebui să renunţ să mai sper. Ştiu însă că aşa ceva mi-e imposibil.