E a mia oară când simt că nu mai înţeleg nimic. Încerc să leg întâmplări şi cuvinte care nu se leagă defel. Şi nici nu ştiu tot ce ar trebui pentru a putea înţelege. E ca un referat pentru care nu am suficientă bibliografie.

Încerc să dibui realitatea, doar că nu e prea palpabilă. Nu ştiu cum să mă asigur că văd ceea ce trebuie. Încerc să aflu răspunsuri fără să pun întrebările, pentru că întrebările sunt incomode. E o capcană într-o asemenea încercare: să iei drept realităţi propriile dorinţe.

Aş vrea să fac ceea ce trebuie, ceea ce e bine, ceea ce e constructiv. Numai că nu ştiu ce. Aş vrea să pot face/ spune ce trebuie, când trebuie, unde trebuie. Cică dacă aştepţi momentul potrivit, te întrec alţii care nu îl aşteaptă. Am ajuns şi eu la concluzia că nu trebuie să aştept momente potrivite. Ar fi fost cazul, la câte ocazii am pierdut până acum pentru că nu am avut curajul să le văd (per la paura di sbagliare). Ocaziile sunt ocazii, dar ele pot fi create. Nu e doar o problemă de oportunităţi.

Şi totuşi, ce-i de făcut?