Azi am avut parte de multe lucruri mărunte care mi-au înseninat ziua:

- m-a iluminat Petruţa în legătură cu motivul pentru care majoritatea femeilor care se sinucideau în interbelic alegeau metoda otrăvirii. Era singura variantă care le permitea să arate bine şi după ce mureau…

- oja pe care mi-am luat-o [pentru că, nu-i aşa, niciodată nu poţi avea prea multe]. Sper să găsesc prin Bucureşti o ojă în nuanţa aceea trăznită pe care am folosit-o la mare anul trecut. Ana a promis că o să mă ajute în acest sens.

- am găsit la magazinul de bijuterii de la care mi-am luat cu aproape patru ani în urmă cerceluşii în culorile Italiei, o pereche identică în culorile Germaniei. Happy-happy, joy-joy!Nu mai văzusem de vreo doi ani astfel de cercei, aşa că am profitat de ocazie. [E un soi de pregătire pentru campionatul din iunie.] A trebuit să îi arăt cu degetul vânzătoarei perechea pe care o voiam, pentru că “îi vreau pe cei cu steagul Germaniei” nu îi spunea femeii nimic. M-am prins de asta când se pregătea să îmi dea o pereche în culorile Franţei…

- and now, the thing that really made my day. A trebuit să ridic de la secretariatul liceului unde fac practica pedagogică două adeverinţe. Am fost nevoită să aştept ca secratara-şef să termine de curăţat un grepfruit pentru doamna director înainte de a-mi întocmi mie adeverinţele. În timp ce le completa, secretara respectivă mi-a zis “Să pui mâna să înveţi, să nu ajungi aşa…”, aruncând o privire nu tocmai încântată către biroul celei care solicitase grepfruitul. “Nici noi nu suntem tocmai fără studii, la vremea noastră o postliceală însemna ceva, dar în ziua de azi…”. Accesul acesta de sinceritate m-a cam surprins, dar cred că a fost prima oară când am ieşit zâmbind dintr-un secretariat.