Am cerceii în formă de scoică în urechi, şi o ojă roşu-coral lângă tastatură. Ana s-a ţinut de promisiune şi m-a ajutat să găsesc o ojă identică cu cea pe care şi-a cumpărat-o anul trecut în Costineşti. Mi-e dor de mare. Nu, nu este tipul clasic de post despre dorul de mare. Mi-e dor de mare în felul meu. Vreau doar să stau pe plajă, să simt briza, să mă sperie valurile şi să încerc să cuprind orizontul cu privirea. Să fie albastru cât văd cu ochii şi pustiu în jurul meu. Oameni văd destui în Bucureşti, acolo vreau să văd doar marea. Să nu aud nimic în afară de valuri. Nu vreau muzică, nici măcar muzică de-a mea. Acolo, departe de orice, să îmi înec gândurile şi, poate, să găsesc puţină linişte.

Mi-e dor de munte, dar asta nu mai e nimic nou. Mi-am amintit că parcă am mai scris despre dorul de munte, undeva la începuturile mele pe 360. Am căutat acel post şi m-am îngrozit de ce am găsit acolo. Câte prostii am putut să scriu în postările de pe 360… Nu ştiu dacă să mă întristez că acum doi ani eram atât de cretină, sau să mă bucur că între timp mi-a mai venit (sper) mintea la cap. Doar până şi pentru a-ţi da seama că eşti prost îţi trebuie puţină inteligenţă.

Pentru prima oară mă gândesc serios că ar trebui să şterg ce am scris pe 360. Însă dacă şterg ce am scris, nu înseamnă că şterg şi ce s-a întâmplat. Nu-mi rămâne decât să-mi asum răspunderea atât pentru aberaţiile pe care le-am scris, cât şi pentru cele pe care le mai scriu poate şi azi.