Am văzut aseară imagini din meciul România – Italia din preliminariile pentru CM 2002, jucat în martie 2001. Squadra Azzurra la Bucureşti, vă daţi seama? Numai că la vremea respectivă nu ştiam că vreau să văd echipa Italiei la Bucureşti. Acum aş vrea, dar de unde…

Nu mai îmi aminteam nimic legat de acel meci. Nici măcar scorul. Ştiam doar că înainte de meci, am văzut autocarul Italiei trecând prin Crângaşi. Aseară însă mă uitam şi recunoşteam jucători italieni despre care la vremea respectivă nu-mi păsa/nu ştiam că există. Şi doar ţinusem cu Italia cu numai un an în urmă, la campionatul european. Mi-am amintit de tricolori pe care îi uitasem, pentru că între timp s-au retras. Am râs cu fratele meu de halul jalnic în care arăta gazonul de pe Ghencea, cică cel mai bun din ţară la vremea aceea. Dar cel mai important dintre toate, îmi venea greu să cred că au trecut şapte ani de la acel meci.

E doar un exemplu de lucru pe care l-am primit când încă nu ştiam că mi-l doresc. Ceea ce mă face să mă gândesc că poate într-adevăr lucrurile ni se întâmplă atunci când trebuie, nu atunci când ni se pare că avem nevoie, sau când am vrea să ni se întâmple. Dacă există un timp pentru toate, să lăsam timpul să-şi facă treaba.