În mai sunt înflorite multe soiuri de flori (nu e degeaba numit “florar”), totul e verde şi proaspăt, guguştiucii cântă, nu e cald, nici frig – e numai bine pentru o plimbare prin parc. Chiar dacă se îmtâmplă să plouă, sau să mi se facă frig, ştiu că vara e aproape şi nu îmi fac griji. Luna mai îmi dă o stare de bine imposibil de descris în cuvinte.

Mai îmi pare cea mai frumoasă lună a anului. Dacă aş fi putut alege când să mă nasc, m-aş fi născut în mai. Eventual chiar pe 10, doar a fost ziua naţională a României pe vremea monarhiei. Pe lângă frumuseţea lunii şi simbolistica datei, ar mai fi un motiv pentru care mi-ar fi plăcut să mă nasc în mai, şi nu la începutul iernii. Am citit într-un studiu de specialitate că oamenii care se nasc la începutul verii sunt mai optimişti pentru că, nou-născuţi fiind, în timpul verii sunt scoşi la plimbare şi au parte de mult soare. Nu ştiu dacă aş fi fost mai optimistă, dar nici nu am cum să aflu.

Problema mea e că se simte deja a luna mai, şi pentru 12 aprilie e prea devreme, prea mult verde, prea cald, prea mult soare. E doar o părere, şi în mod normal ar trebui să fie una plăcută, dar nu şi acum. Luna mai a fost dureros de frumoasă atunci când nu am avut timp să mă bucur de ea. Mă refer aici la clasa a VIII-a (când făceam meditaţii la matematică duminică după-amiaza, o tortură, nu altceva) şi la clasa a XII-a (când se apropiau BAC-ul şi admiterea). Presimt că aşa va fi şi acum, când ideea de licenţă începe să mă îngrozească. De aceea, în loc să aştept cu nerăbdare luna mai, aş prefera să întârzie cât mai mult. Şi în loc de licenţă, mai că aş prefera o sesiune de vară cu cel puţin zece examene dificile, cum am avut în anii trecuţi.

Trebuie totuşi să îmi ignor impresiile şi să mă întorc la treabă…