“Decât să îţi promit ceva şi să nu mă pot ţine de promisiune, mai bine nu îţi promit nimic.” Asta mi-a spus întotdeauna tata ca să-şi motiveze refuzul, în rarele momente în care aveam curajul să îi cer ceva. Singurul lucru pe care mi l-a promis fără să se ţină ulterior de cuvânt a fost o bicicletă. Pe la 7 ani îmi doream tare mult să am o bicicletă şi să învăţ să o folosesc. Tata mi-a promis că o să-mi cumpere, lucru ce nu s-a întamplat – bicicletă nu am avut niciodată. Şi de mers pe bicicletă, nu ştiu nici acum.

Uneori îmi fac promisiuni. O să îi spun ce cred! De mâine mă apuc de învăţat! O să îmi înfrâng teama şi o să fac aşa cum cred eu! Nu mai vorbesc de rezoluţiile de Anul Nou. Uneori îmi iese. Dacă nu îmi iese, mă mint că nu e chiar aşa de rău, căci trebuie să trăiesc cumva cu mine. Tocmai de aceea sunt unele promisiuni pe care nu le fac niciodată cu voce tare. Pentru că dacă nu reuşesc să le ţin, numai eu ştiu că am eşuat.

Uneori le fac promisiuni altor oameni. Înainte de a promite ceva, mă gândesc cât se poate de serios dacă merită să promit şi dacă mă pot ţine de promisiune. Nu vreau să încurc oamenii, sau să le înşel aşteptările. Există promisiuni pe care mă strădui din răsputeri să le ţin, deşi mă costă timp sau nervi – costuri deloc neglijabile. Dar am promis şi câteva lucruri pe care ştiam că trebuie/e corect/e cel mai bine să le fac, deşi nu eram sigură că într-adevăr le pot face. Contrar aşteptărilor mele, faptul că le-am promis nu m-a ajutat deloc.

Cert e că după ce tata mi-a spus de vreo treizeci de ori ce e scris la început cu italice, am interiorizat regula de bază a promisiunilor: să nu promit degeaba, pentru a nu crea iluzii.