Examen marţi şi o carte de 270 pagini de învăţat. Nu ştiam cât de dificilă e cartea - implicit, nici cât îmi va lua să o asimilez. Am zis deci să mă apuc de ea din timp, ca să nu-mi fac singură viaţa amară.
Având posibilitatea să fac ceva pentru “şcoliţă” în afara microuniversului meu cubic, am decis că e cazul să citesc în parc, mai ales că a fost o zi aşa frumoasă. Alegerea s-a impus de la sine - Cişmigiu. Pentru lalele şi lebede, desigur. Cu ocazia asta am descoperit că au înflorit deja “candelabrele de zei” (castanii).
Şi am citit. 10 pagini în 178, în drum spre parc. Ajunsă acolo, mi-am acordat timp să mă bucur de ceea ce vedeam (şi fotografiam), iar apoi am citit în continuare, preţ de 70 de pagini. La întoarcere, aglomeraţie mare pe Splaiul Independenţei până la Grozăveşti, aşa că am mai citit în 601 încă 20 de pagini.
M-a surprins în mod plăcut Cişmigiul. Şi mai mult m-au surprins oamenii. Nu am văzut pe nimeni să rupă florile. [Mă gândeam că florile au fost plantate cu atâta dărnicie în ronduri, că nici nu ştiu prin ce impresionează mai degrabă: prin cromatică sau număr.] Toţi făceau fotografii, însă aveau grijă să nu strice cadrele celorlalţi. Oamenii erau zâmbitori şi îşi vedeau de ale lor. Nu am auzit niciun comentariu legat de faptul că citeam, aşa cum mi s-a mai întâmplat de atâtea ori înainte. Vreo două grupuri mai gălăgioase de copii chiar mi-au făcut linişte când au trecut pe lângă mine. Aveam impresia că am greşit parcul, oraşul, ţara.
Ideea e că sunt mândră de mine. Nu am pierdut vremea şi chiar am reuşit să fac ceva util într-un mod plăcut.
Postat in Facultate, Personal, Pitici pe creier
