Dacă minunile ţin trei zile, bună-dispoziţia mea ţine cât e vremea bună. Acesta nu este neapărat un lucru bun. De vineri încoace a fost cald şi senin, iar eu m-am simţit cu adevărat bine pentru prima oară după mult timp. Bine şi atât. Mi-a fost bine pentru că a fost soare , sau am văzut soarele tocmai pentru că mi-a fost bine – nu ştiu exact. Poate că asta e starea de normalitate, dar atunci când te obişnuieşti să fie rău, binele pare suspect şi ajungi să-l priveşti cu neîncredere. Totuşi, ştiu cel puţin că poate fi şi altfel.

Azi pe la patru jumătate dupa-amiaza cerul s-a întunecat, şi m-am “întunecat” şi eu. Abia când a început să plouă mi-am dat seama că ceva s-a schimbat – atât afară, cât şi în mine. Şi nu e bine. Pentru că pot mai mult şi îmi lipseşte curajul. Pentru că mă înec privind malul care este atât de aproape. Şi, păstrând registrul “acvatic”, pentru că “dau cu bâta în baltă” la final şi fac să fie inutil tot efortul pe care l-am depus până atunci.

Ziua de azi începuse chiar promiţător, şi se părea că obiectivul meu de a supraviţui acestei zile fără pagube va fi atins, dar apoi mi s-a dovedit că nu se poate. Dacă mai aveam dubii, m-am convins de asta seara, când am călcat în balcon pe o albină. Da, numai eu puteam reuşi aşa ceva. Tata mi-a zis apoi că era cam ameţită şi a zis să nu o dea afară în ploaie ca să nu moară. E clar deci că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Albina de azi nu e singura creatură de care îmi aminteşte acest proverb.

Dacă azi…
Drumul pe care erai s-a închis
Poate că nu era drumul pe care trebuia
Să alergi spre vis…
Sau poate că da, şi poate că mâine
Se va deschide din nou în faţa ta
Oricum ar fi, ai în faţă o zi, mergi spre ea.

Taxi – Stelele care cad

Cine ştie, poate mâine va fi mai bine.