Noaptea trecută a fost 100% albă. Ştiam că va fi o noapte lungă, speram să fie suficient de lungă. A fost. Răsăritul m-a prins lucrând la subcapitolul 1.3. Mi-am depăşit propriul record de stat până dimineaţa în scopuri didactice – precedentul era 5:20 a.m. La 7:45 a.m. am reuşit să termin primul capitol, pe care l-am şi predat în decursul acestei dimineţi. Mulţumită de mine, am considerat că merit o pauză de câteva ore, să mă “deconectez”. Proastă idee, aveam să constat. Concentrându-mă pe teză, pot să ignor cu uşurinţă tot ce e de preferat să ignor. Pauza nu face decât să-mi împrăştie gândurile, ceea ce e total contraproductiv şi contraindicat. Mintea mea trebuie să fie ocupată cu lucruri utile şi concrete, ca să nu o ia razna.

Constat că a trecut ceva vreme de la ultimul post. Nu am avut, nu am, şi nici nu voi avea prea curând timp. Ceea ce, în mod paradoxal, e un lucru bun.