Garnitura de metrou a venit înainte să încep să bombăn. Ar trebui să ajung la timp la Gara de Nord. Ajuns. Ooh! cam multe arătări dubioase… Alergat spre biroul central de Informaţii. Gara, aglomerată la ora asta destul de târzie, e un adevărat spectacol. Nicio figură cunoscută. E aproape zece jumătate. Unde sunt ceilalţi? După un apel şi două mesaje apare Monel. Încă un apel, două mâini fluturate şi apare şi Mihai. Dănuţ şi dna. Bălan erau deja pe peronul 3. Alergăm cu bagajele înspre locomotivă, cercetând plăcuţele de pe fiecare vagon. Mai avem puţin şi ajungem la Basarab, unde naiba e vagonul 466 de Beograd ?! Vagonul cu pricina e tocmai lângă locomotivă. Murphy, săracul… Suntem chiar foarte aproape de Basarab. Adrenalină, nu glumă… A trecut ceva vreme de când nu am mai practicat sportul acesta. Doar că eu nu plec nicăieri în noaptea aceasta.

Monel îşi ia rămas-bun de la fiecare în parte. Urcă în vagon şi îşi găseşte într-un final locul. Locul în cuşetă, că în rest e extrem de agitată. O înţeleg şi mă strădui să fiu calmă şi zâmbitoare. Ea e la fereastră şi noi restul facem cu mâna de pe peron. Ne face o fotografie (recunosc pe aici o sugestie de-a mea) ca să ne ia cu ea. Se aude semnalul. S-a fluierat penalty, glumeşte inconfundabil Dănuţ. Frânele sunt deblocate, huruie deja locomotiva. Trenul asta chiar pleacă, şi mi-o ia pe cea mai bună prietenă. -Ai grijă de tine! -O să încerc. -Vezi să reuşeşti! Răspunsul ei caracteristic se pierde deja în aer. Adaug ceva despre o batistă albă ce-mi lipseşte din dotare, dar nu mă mai aud decât cei rămaşi ca mine pe peron, şi care se amuză. Deşi poate suna pretenţios, trenul se pierde în noapte. Dăm să plecăm. Nu ne mai faci o poză? glumeşte mama ei. Monel, fără să o audă, scoate camera pe fereastră şi ne mai face o poză. Râdem cu poftă.

Nu o mai putem vedea. Să plecăm totuşi. Dănuţ şi Mihai par să îşi reia conversaţia de mai devreme. Nu trec 60 de secunde şi îmi sună telefonul. Monel vrea să se exprime retoric: Is this really happening? O asigur că îmi las telefonul deschis în noaptea asta, în caz de orice. Probabil nu o să mă sune, dar e bine că ştie că o poate face. E o provocare să pleci din ţară de unul singur, mai ales când destinaţia e Kosovska Mitrovica. Sper să se descurce pe acolo două săptămâni. Partea proastă e că se întoarce imediat după ce plec eu. Prin urmare, nu o să ne vedem 4 săptămâni!!! O să îmi fie îngrozitor de dor de ea, pentru că, dintr-o mie de motive, nu are cum să nu îmi lipsească. Nu dramatizez, doar încep să pricep că totul e cât se poate de real.