E stranie aceea senzaţie că ceva ţi s-a mai întâmplat cândva, că nu e prima oară când vezi ceva, eşti într-un loc sau te simţi într-un anumit fel. E stranie şi mă pune pe gânduri. Dacă într-adevăr am mai trăit totul cândva, şi momentele de déjà vu nu sunt decât crâmpeie de amintiri, atunci degeaba depun eforturi într-un sens sau altul, pentru că ce e să se întâmple se va întâmpla oricum. Discutam despre asta la facultate într-o pauză, şi cineva mi-a atras atenţia că nu am cum să ştiu ce ar trebui să urmeze. Corect. Dar dacă trăiesc din nou ceva ce am mai trăit o dată, înseamnă că sunt captivă într-o viaţă pe replay continuu? Nu ar fi prea plăcut, pentru că viaţa mea nu e chiar atât de interesantă.

Multă vreme am crezut că déjà vu înseamnă doar că mă aflu într-o situaţie pe care am mai trăit-o o dată, şi pe care nu aş fi crezut că mi-o mai amintesc. Dar, când am fost la The Golden Compass, am avut o discuţie aiuristică pe hol cu Monel şi Ina despre urşi polari şi pinguini imperiali. Am avut senzaţia că am mai purtat cândva discuţia respectivă, cu aceleaşi persoane şi în acelaşi loc, deşi era prima oară când mă aflam în acel cinematograf şi pe Ina o cunoscusem abia în acea zi. Şi cum acesta nu e decât un exemplu, poate că stările de déjà vu sunt mai mult decât informaţii memorate şi rămase multă vreme nefolosite de către creier. Nu mi-e clar ce-i cu acest déjà vu. Cert e că nu îmi place.

P.S. Căutam pe net Ace of Base – My déjà vu, şi am constatat că ştiu mai multe melodii de-ale lor decât mi-aş fi închipuit. La fel s-a întâmplat şi când am fost la primul concert Alifantis, dar cel puţin despre asta îmi amintesc precis.