Aveam intenţia de a-mi relata impresiile din călătoria în străinătate, însă îmi dau seama că e imposibil să scriu despre aşa ceva. Am încercat să le povestesc alor mei în timp ce le arătam pozele pe care le-am făcut, şi abia am reuşit să le spun jumătate din ce am văzut/auzit/trăit. Am avut la mine un carneţel dăruit de o prietenă cu ceva timp în urmă, pe care l-am folosit pe post de jurnal de călătorie, însă şi acolo mai am de adăugat câte ceva. A fost oricum o experienţă foarte interesantă, şi am motive să cred că vor mai exista şi altele de acest gen.

Deşi a fost destul de obositor, mă simt mai bine şi chiar dorm mai bine. Gândurile mi s-au mai limpezit un pic, deşi m-au urmărit până în Boemia şi înapoi. Sau poate tocmai de aceea. Am reuşit să-mi revin şi după acel drum de întoarcere istovitor, care a durat 24 de ore de la Budapesta la Bucureşti, deşi în mod normal nu durează mai mult de 14-16 ore.

Întoarcerea în ţară a fost de poveste. O poveste de groază. Văzându-i pe cei care populau maşinile cu numere ce Spania şi Italia cum se poartă, mi se făcea jenă că am buletin de România. Atitudinea incapabililor din cauza cărora am stat câteva ore bune în mijlocul lui nicăieri, blocaţi pe DN7, a făcut să-mi piară orice urmă de entuziasm legat de întoarcerea acasă. Am tot încercat să le explic oamenilor că plecatul din ţară nu e o soluţie, şi că poate mai există o speranţă dacă avem puţină bunăvoinţă, dar încep să cred că nu mai are rost.

Sunt pesimistă în ce priveşte viitorul României, dar în rest stau mai bine. Azi a fost ziua mamei mele, aşa că şirul aniversărilor de vară s-a cam încheiat. Părinţii mei au parte de primul lor concediu fără mine şi fratele meu de când am apărut în viaţa lor. Cred că au şi uitat cum e.