E 1 septembrie, şi nu pot să ignor acest lucru. Am văzut azi la metrou un preot care îi ura cuiva la telefon un an bun, şi mi-am amintit în timp util că azi începe noul an bisericesc. Ar fi fost cazul, doar am lucrat cu documente datate cu văleat.
Iulie nu a fost nimic din ce ar fi trebuit să fie, iar despre august nici nu îmi amintesc cum de a trecut aşa repede. Lucrul la proiectul pentru admitere îmi dă o stare aiurea. Lucrez, în mare, aşa cum am lucrat şi pentru lucrarea de licenţă. Eram atât de fericită când am terminat-o pe aceea, că nu am niciun chef să o iau de la capăt cu aceleaşi chestii. Acum un an eram la mare, acum doi învăţam pentru examenul la arheologie, la care nu mă prezentasem în iarnă. Dacă aş putea să aleg, m-aş întoarce la septembrie 2006, cu arheologia lui cu tot. Dar nu pot, aşă că trebuie să mă gândesc ce alte opţiuni mai am.
E 1 septembrie şi nu găsesc nimic bun în asta. Vara a trecut, deşi se pare că vor mai fi zile calde şi vom avea o toamnă frumoasă. Mi-a fost frig zilele trecute, dar nu a mai fost frigul acela pe care îl suport (cu plăcere aproape) în dimineţile de vară, ştiind că se va face cald în curând. A fost frigul de toamnă, cel ireversibil, al “soarelui cu dinţi”, pe care am ajuns să îl asociez cu neliniştea. În general, nu mă deranjează să simt frigul, doar că îmi trebuie ceva timp să mă obişnuiesc cu toate schimbările pe care le aduce toamna. Şi nu ştiu ce va aduce toamna aceasta.
Lasă-mi toamnă ziua, nu mai plânge-n soare fum
Înserează-mă pe mine, mă înserez oricum…
