Schiţă de Tudor Muşatescu

Când s-au născut cei doi gemeni, fericitul tată era să leşine de bucurie. Trebuie ştiut că visul lui era să aibă o fată şi un băiat… Dar, cum e greu ca voinţa părintească să decidă asupra genului viitoarelor odrasle, bietul om se simţea încurcat încurcat şi stânjenit. Soarta însă îl protejase… De la început îi împlinise dorinţa… O fată şi un băiat se născuseră dintr-o dată, gemeni, orăcăind identic.

Toate celelalte probleme rezolvate (problema doicii duble, a leagănului îndoit de mare etc.), mai rămăsese una de o covârşitoare importanţă pentru un părinte. Cum să le pună nume celor doi proaspăt născuţi?

Când e vorba de un singur copil, chestia se soluţionează mult mai uşor… Dar când sunt doi care trebuie să primească distincţia unui nume, lucrul se complică, având în vedere obiceiul de a boteza gemenii cu nume care se asociază între ele, sugerând – de obicei – împerecheri celebre, fie în istorie, fie în literatură sau ştiinţă…

Şi în mintea fericitului părinte – în speţă domnul Laurenţiu, profesor de caligrafie şi desen – cortegiul numelor perechi defilă evocator, fiecare pereche oprindu-se puţin – cu ceremonie – în faţa lui, trecând apoi deoparte, în “subconştient” într-o atitudine resemnată, de aşteptare… Şi, fireşte, baletul numelor a-nceput de la fundarea Romei… În consecinţă, prima pereche prezentată fu:

Romulus şi Remus

Nimic de zis… Dar d-l Laurenţiu avea o fată şi un băiat… Să-i zică ei Roma şi lui Remus, nu mergea… Cu atât mai puţin invers: Romulus şi Remusica.

Castor şi Polux

Acelaşi inconvenient… Şi-apoi de la Brătescu-Voineşti încoace Castor a rămas exclusiv nume de câine… Iar Polluxia… imposibil de acceptat… pentru o fată de oameni cumsecade.

Oreste şi Pillade

Idem… Pentru băiat, Pillade îi plăcea… Rămânea Oresta, pentru fată… Inadmisibil… Cu toate acestea, Orestina ar fi putut merge…

Daphnis şi Chloe

Perechea asta a fost înlăturată de prietenul meu Laurenţiu, de la început… Un om pe care îl cheamă Daphnis, e bun de luat la palme pe stradă.. Iar Chloe… te face să te gândeşti la Cleo, nume de cocote şi de pudră…

Herman şi Dorothea

Francofil convins, urând pe nemţi şi în literatură, amicul meu Laurenţiu îndepărtă şi această pereche, cu un gest de refuz categoric…

Romeo şi Julieta

Perechea aceasta se ivi lirică şi graţioasă, cu pas romantic de menuet. Amicul meu îi surâse şi o reţinu…

Romeo! … Succesul unui bărbat care se numeşte Romeo este jumătate asigurat în viaţă… Să fii tânăr, frumos, deştept, bogat (aşa credea amicul meu Laurenţiu că va ajunge băiatul lui) şi să te mai cheme pe deasupra şi Romeo, e tot ce poate visa cineva mai frumos… Şi femeile adoră numele acesta…

Cu toate acestea, un gând cicălitor turbură visul frumos al domnului Laurenţiu… Şi gândul zicea aşa: Bun! Romeo e un nume frumos pentru un tânăr… Dar fiul tău va îmbătrâni şi el odată, şi-atunci ia gândeşte-te… “Coane Romeo”, “Nea Romeo”… Trebuie să îi găseşti fiului tău un nume bun pentru toate vârstele…

Domnul Laurenţiu recunoştea că avea dreptate, gândul cicălitor… Totuşi, Romeo îi plăcea pentru băiat… Rămânea însă Julieta, pentru fetiţă… Frumos nume, nimic de zis, însă vulgar… Parcă auzea pe toată lumea întrebându-i odrasla: “sunteţi rudă cu fotograful?” Ori asta nu se putea accepta… Numele fetei lui să fie o firmă banală de atelier fotografic! Şi altă pereche îşi făcuse loc…

Antoniu şi Cleopatra

Frumoase nume amândouă şi potrivite… Dar numele împăratului senzual putea degenera în Antonică, nume de maimuţoi, prezentat în bâlciuri drept “distracţia părinţilor, bucuria copiilor”. Iar Cleopatra e nume de preoteasă de ţară, care îşi transformă salab de la gât în dinţi de aur şi poartă la horă pantofi de lac şi ciorapi de muselină…

O săptămână întreagă ţinu defilarea perechilor de nume. Nemulţumit, pretenţios, nedecis, amicul meu Laurenţiu se hotărâse să ceară şi sfatul altora… Foarte bucuroase de această atenţie specială, rudele propuseseră numele lor favorite…

Astfel, un unchi – veteran de la ‘77, susţinu morţiş ca cei doi prunci să se numească “Smârdan” şi “Plevna” sau “Vidinel” şi “Rahova” sau şi mai bine, “Carol” şi “Neatârnarea”.

Un alt unchi, colonel activ, presupuse o serie nume mai impunătoare: “Trianon” şi “Cireşica”. Trianon, în amintirea păcii semnate acolo, iar Cireşica, în memoria marii bătălii de la Cireşoaia, în cursul căreia chipiul său fusese grav rănit de un glonţ inamic.

Şi după o noapte de insomnie – în timpul căreia, în mintea crispată de amintiri a colonelului, trecuseră toate numele masculin şi feminine de localităţi, bătălii, eroi şi evenimente din timpul primului război mondial – propuse domnului Laurenţiu două nume care nu mai puteau lăsa nimic de dorit… Jiul pentru băiat şi Ecaterina Teodoroiu pentru fată.

În furia combinaţiilor sale, riguros şi lăudabil patriotice, colonelul nu-şi dăduse seama că Ecaterina Teodoroiu era prea mult pentru o fetiţp care avea să poarte obligatoriu şi numele tatălui său… Nu se dăduse, totuşi, bătut şi rectificase scăparea din vedere… Teodoroiu, băiatul şi Ecaterina, fata.

O mătuşă a amicului meu Laurenţiu, domnişoară bătrână, propusese roşindu-se în obraji: “Abelard” şi “Heloïse”, iar socrul lui Laurenţiu, membru marcant al partidului naţional-ţărănesc – susţinea ca să se dea copiilor numele de Mihalache şi Secerica. Urmară apoi alte propuneri, de la prieteni şi rude mai îndepărtate şi, totuşi, domnul Laurenţiu nu se putut fixa…

Pentru copiii lui dorea cu totul altceva. În marea lui dragoste de părinte găsea că nici un nume nu se potriveşte destul şi nu merită cinstea de a fi purtat de către divinizaţii lui sugaci… Botezul se amâna din cauza lipsei de inspiraţie a familiei şi în special a domnului Laurenţiu, care nu erau în stare să găsească nume copiilor…

Iată însă că într-o zi, pe când Laurenţiu se apropiase în vârful picioarelor de leagănul comun al celor doi gemeni, se petrecu un fapt important şi hotărâtor în privinţa numelui celor doi nebotezaţi.

Copiii erau desfăşaţi, goi aproape, amestecându-şi trupurile mici şi tandre printre scutecele albe şi pernele moi… Băiatul întindea mâinile să apuce pe surioara lui de talie… Mai puternic decât ea, izbutise să o prindă în mânuţele lui fragede şi cu căpşorul zburlit se ghemuia victorios în pântecele ei. Fetiţa se zbătea să scape din strânsoare şi cum puterile ei mici nu-i ajutau la nimic, recurse la o stratagemă… Apucă în mâini părul fratelui agresor şi, crispându-şi degetele, începu să tragă din toate puterile… Biruit de durere, voinicosul începu să urle. Fetiţa scăpă astfel de ghearele lui. Un zâmbet ştirb de adâncă satisfacţie i se întinse pe guriţă, şi într-un gângurit triumfător se adresă – sonor şi indescifrabil – tatălui, care urmărise scena cu interes şi voluptate:

- Dalila! … răcni plin de bucurie domnul Laurenţiu… Bravo, fata tatei!… Tu singură ţi-ai găsit numele. Tu ai fost mai deşteaptă decât noi toţi, şi luând în braţe băiatul, care – încetând să mai plângă, îşi lăsase supărat buza în jos -  îl alintă..

- Samson! … Lasă, puiul tatii, că te tund eu pe tine, să nu mai aibă Dalilele de ce te trage…

De-atunci, copiii d-lui Laurenţiu se numesc şi se vor numi fără îndoială toată viaţa, Samson şi Dalila. Pentru un moment însă, în afectuoasa ei inconştienţă istorică, doica care le dă lapte şi rădăcină de micşunea i-a alintat diminutiv şi tandru: Samsonel şi Daliluţa.

P.S. Am descoperit schiţele lui Muşatescu abia în clasa a XII-a, iar cea de mai sus mi-a plăcut cel mai mult. Pe la ” Carol şi Neatârnarea” râdeam de-a binelea. Cititorul de azi ar avea nevoie de nişte note explicative. Eu una nu ştiu cine au fost Herman şi Dorothea, şi nici din ce scriere germană să îi iau. Ceea ce ştiu sigur e că Marcus Antonius nu a fost niciodată împărat roman. A murit (s-a sinucis mai exact, după bătălia navală pierdută la Actium) în timpul Republicii.