Având nevoie de un motiv să nu mă prăbuşesc, am decis azi că e cazul să apelez la nişte eleganţă. Poate a fost prea multă în raport cu zilele precedente -  oamenii au crezut că e ziua mea. Regret, mai aveţi de aşteptat până în noiembrie. Port rar sacoul acela maro. M-a mai întrebat cineva cu altă ocazie, când îl purtam,  dacă e ziua mea. Următoarea întrebare a fost dacă e o zi importantă. Urma cu siguranţă să fie, dar nu ştiam încă dacă în rău sau în bine. Asta e însă o secvenţă dintr-un alt film. Mi-am amintit-o azi în timp ce priveam zarzărul acela care promite să fie o splendoare în câteva săptămâni. Nu ştiu de ce naiba mă aşteptam ca azi să fie o secvenţă asemănătoare. Mai bine că nu a fost. Dar nu asta era ideea. Cred că încercam de fapt să văd dacă mai am capacitatea de a-i suprinde pe oameni. Discursul meu pare cam discontinuu. O fi de la durerea provocată de pantofii mei cei noi. Pe seară am auzit una dintre ultimele melodii pe care mă aşteptam să le aud. Nu s-a mai mişcat nimic în mine, dar mi-am dat seama că

Io mi guardo dentro e mi domando, ma non trovo niente

Sono solo un resto di speranza, perduta tra la gente…

P.S. Not to worry, sunt mai bine decât par zilele astea.