Aş vrea să port şi eu o dată o conversaţie în Cişmigiu fără să vreau să mă dau cu capul de toţi copacii care îmi ies în cale. Dar nu, se pare că cer prea mult de la viaţă. Şi zău că m-am săturat să trebuiască să iau lucrurile ca atare când eu ştiu că ele ar putea fi cu totul altfel. Mi s-a acrit să ştiu că/să mi se spună că there’s nothing to do about it. Întotdeauna se poate face ceva, doar că nu am văzut eu asta. Where there is life, there is hope.

În mintea mea e o ceaţă totală, dar ca să o izgonesc trebuie să încep de undeva. Şi va trebui să mă descurc singură, căci se pare că nu am altă soluţie. Oamenii care ar putea să mă ajute nu sunt dispuşi să o facă, din considerente care îi privesc numai pe ei. Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb DE CE NAIBA NU AŢI SPUS NIMIC???? Înţeleg că e mai bine să-i laşi pe oameni să ajungă la propriile lor concluzii, dar poate îi mai şi ajuţi pe drum.

P.S. Rândurile de mai sus au fost scrise pentru că m-am revoltat până la nivel de citoplasmă. Ele se adresează (în mod inutil, oricum) unui grup foarte restrâns de oameni, din care vă asigur că nu faceţi parte.

P.S. 2 Cred că ar trebui să mă duc în concediu în Coreea de Nord. Oamenii aceia au nişte facilităţi nucleare pe care aş vrea să le folosesc. Aş vrea să bombardez un oraş, şi mi-e teamă că proiectilele româneşti nu ar ajunge nici până la graniţă.

P.S. 3 Trebuie să renunţ (din nou) la germană, pe un termen necunoscut, ceea ce mă enervează cumplit.