Try. Fail. Try again. Fail again. Fail better.

I might have failed, but this time I failed better. Situaţia nu e nouă, ceea ce înlătură deruta şi anxietatea care au apărut când m-am confruntat prima dată cu eşecul. De asta e util să ai experienţe comparabile. Nu simt nevoia să mă revolt. Nu o fi drept, dar cine a zis că trebuie să fie? Lucrurile nu au ieşit aşa cum mi-ar fi plăcut. Aşa, şi? Lucrurile care îmi plac nu sunt neapărat cele de care am nevoie. Cafeaua, de exemplu. Îmi place, dar tensiunea mea atinge cote alarmante după ce beau o cană de cafea.

Desigur, au rămas nişte idei neexprimate şi nişte cuvinte nerostite. Întotdeauna rămân. Poate că m-aş simţi mai bine dacă le-aş urla pur şi simplu. E cam târziu însă. Mai mult m-aş enerva săpând în memorie după reproşurile care ar trebui făcute. Ar mai fi şi unele locuri, în care nu voi ajunge niciodată. Această imposibilitate nu mă mai afectează însă. Nici măcar lucrurile pe care le-am auzit recent nu mă deranjează, deşi aş fi putut trăi la fel de bine şi fără să le ştiu.

Şi apoi, e vina mea. Dacă laşi pe cineva să te calce în picioare, eşti singurul vinovat. Culmea e că am în mine puterea de a muta munţii din loc, dar uneori îmi aleg greşit munţii. M-am străduit prea tare, asta-i clar. Disproporţia efort – rezultat m-a bântuit o vreme, până când am realizat că îmi făcusem o reprezentare greşită a fericirii. Încăpăţânarea de a alerga după cai verzi pe pereţi m-a costat destul de scump la acea vreme, dar măcar am învăţat ceva şi ştiu că nu am greşit degeaba.